ceti

Ambarees, 2019, 04 iunie

Această acuarelă este un exerciţiu.

Exerciţiu de supravieţuire în lumea în care constantă este schimbarea şi plictiseala de noi înşine, plictiseală, ce naşte invizibila diagonală, săgeată ce ţintă-i este Cerul în zbor deplin.

Pentru că uităm de noi, azi am chef doar să îmi amintesc de mine în ochii altora. Mi-am amintit citind acest citat din imagine, că da, ne uităm la noi, privim în noi, căutăm să evoluăm, şi totuşi, uităm de noi înşine, abandonându-ne crud, crezând că pe ce minunat de drum suntem, adeseori. Este atât de simplu şi de reconfortant să ne recunoaştem frumuseţea şi prospeţimea în privirile celorlalţi. (Şi nu mă provocaţi să vă spun bancuri, pentru că acum e suficient că ştiu singură, aici s-ar potrivi o mică autoironie.)

Sună bine, nu? Eşti atât de obişnuit cu tine, încât nici nu şti, cât de frumos poţi să fi în ochii celorlalţi. Şi nici nu trebuie să faci vreun salt de saltimbac pentru a primi o îmbrăţişare, ce să te topească. Alergăm adeseori să facem ceva, pentru a primi o validare, un sărut, pentru a simţi că noi contăm şi în acelaşi timp suntem tot mai plictisiţi şi funcţionali din inerţie. Iar în ochii altora, câţi ridicăm privirea să vedem…. pur şi simplu că suntem minunaţi în ochii lor, şi asta face să putem respira un aer blând, cald, revigorant. Aceasta ajută să ne vedem frumuseţea, pentru că ne scoate din preocuparea de a fi într-un anume fel. (Iar eu nici nu sunt preocupată acum să fiu într-un anume fel.) Am descoperit cât e de frumos atunci când nu contezi. Când nu contezi este eliberator, pentru că nu trebuie să fi cumva încât să nu răneşti, poţi doar să fi, şi asta, te face să ridici privirea, şi să vezi că de fapt eşti frumos în ochii acelora unde nu contezi. E redescoperirea frumuseţii iniţiale, frumuseţii nealterate de cum trebuie, şi de cutume…O contradicţie fericită de data aceasta, pentru că odată ce simţi că nu contează nimic din ce faci, nu contezi, devii frumos, şi vezi că de fapt contezi. Am spus toate acestea, pentru că acum am linşitea propriei frumuseţi, pe care mi-a oferit-o privirea unui vânt sălbatic, privirea unei flori, privirea unui necunoscut ce m-a întâlnit pentru întâia oară şi a ales să zâmbească. Am primit desenul din privirea unui copil, ce a stat să împartă un strop de timp cu mine într-un dialog inocent. Am primit privirea de dincolo de un sărut, de dincolo de o înjurătură pe care am rostit-o în semn de nu-mi pasă, asta nu-i viaţă….

Câte mii de dialoguri simple, ale privirilor, ce ne redau viaţa, există… Şi cât de mângâietoare pentru suflet sunt aceste redescoperiri, ale propriilor frumuseţi văzute în privirile celorlalţi. Atât de simplu că nici nu credem, poate. Nici nu trebuie să fim cumva decât fireşti, deoarece suntem atât frumoşi pentru cineva, cine nu este sătul de noi, cum sătui de noi suntem noi înşine.

Aleg acum să fiu acum vântul, ce ma priveşte şi îmi spune că sunt perfectă, vântul căruia nu-i pasă că am aruncat cuvintele deschizând palma, presărând la întâmplare acuarela lor pe pânza ce a aştepat să dăruiască o poveste în diagonală urcând spre Cer… de fapt, chiar el, vântul a aranjat acuarela, să îmi arate că nu găseşte motive de plictiseală.

⤧  Next post Saul ~ Când Există Sărbătoare Conflictul este Imposibil ⤧  Previous post Rezonanţa Schumann