Complicata Ţesătură a Creației ~ O Metaforă cu privire la Dumnezeu

The Intricate Weaving Of Creation ~ A Metaphor For

de Suzanne Maresca, 6 martie, 2019

Într-o apariție recentă la radio, conversația s-a îndreptat către importanța repovestirii miturilor stocate ale creației, mai ales atunci când lucrurile par sumbre, așa cum mulți cred că se întâmplă astăzi. Legendele autohtone se referă uneori la o femeie bătrână, drept Creatoare, iar una dintre poveștile mele preferate este despre o bătrână ce locuieşte dintr-o peșteră. Îmi place așa cum o spune mitologul și povestitorul, Michael Meade. Versiunea de mai jos este din cartea sa: „De ce Nu Se Termină Lumea”.

„Bătrânii triburilor povestesc despre o peșteră aparte, unde s-ar putea găsi cunoștințe despre minunile și lucrările lumii. Chiar și acum, unii dintre nativi spun că peștera cunoașterii există și ar putea fi descoperită din nou. Ei spun că este ascunsă pe versantul unui munte. „Nu prea departe ”, spun ei, dar nimeni nu pare să o mai găsească.

În ciuda tuturor autostrăzilor și a altor căi, a tuturor drumurilor și arterelor din spate, care se încrucişează pe fața Pământului, în ciuda tuturor hărților care detaliază și încearcă să definească fiecare zonă, nimeni nu pare să găsească acea peșteră veche. „Ce păcat”, spun ei, pentru că în interiorul peșterii pot fi găsite cunoștințe autentice, despre cum se poate acționa, când vremurile întunecate vin din nou, iar echilibrul lumii se îndepărtează de ordine și alunecă spre haos.

În peșteră trăiește o bătrână, care rămâne neafectată de graba timpului, și de confuzia, și lupta vieții de zi cu zi. Ea participă la alte lucruri; ea are un sentiment al timpului îndelungat și o capacitate profundă de viziune. Ea își petrece cea mai mare parte a timpului țesând în peștera unde se joacă lumina și umbrele. Vrea să modeleze cea mai frumoasă haină din întreaga lume. Ea a participat la acest proiect de țesere de mult timp și a ajuns în punctul de a face franjuri pentru marginea mantiei sale rafinate.

Ea vrea ca aceşti franjuri să fie speciali; dorește să fie semnificativi, la fel de eleganţi, așa că îî țese cu ţepi de porcspinos. Îi place ideea de a folosi ceva, care ar putea atrage ca element de frumusețe; îi place să întoarcă lucrurile și să vadă viața din unghiuri ciudate. Pentru a folosi ţepii de porcspinos, ea trebuie să netezească cu dinții fiecare dintre ţepi. După ani de zile în care a mușcat din greu ţepii, dinții ei s-au uzat devenind cioturi, care abia se ridică deasupra gingiilor. Totuși, bătrâna continuă să muște apaltizând și continuă să țeasă.

Singura dată când își întrerupe munca țesutului este atunci când merge să agite supa care fierbe într-o căldare mare din spatele peșterii. Căldarea veche atârnă deasupra unui foc care a fost aprins cu mult timp în urmă. Bătrâna nu-și poate aminti nimic mai vechi decât acel foc; s-ar putea să fie cel mai vechi lucru din această lume.

Ocazional, își amintește că trebuie să agite supa care fierbe peste acele flăcări. Pentru că tocana care fierbe înăbușit conține toate semințele și rădăcinile care devin boabele, plantele și ierburile, care răsar pe toată suprafața Pământului. Dacă bătrâna nu ar reuşi să agite tocana antică din când în când, focul ar arde ingredientele, și nu se spune ce probleme ar putea rezulta din aceasta.

Așa că bătrâna își împarte eforturile între țeserea mantiei rafinate și agitarea ciorbei elementare. Într-un anumit sens, ea este responsabilă pentru țeserea lucrurilor laolaltă, precum și pentru a agita totul. Simte când a venit momentul să lase țesutul, să meargă și să agite din nou lucrurile.

Aşadar, ea lasă țesătura pe podeaua peșterii și se întoarce la sarcina de a agita supa. Pentru că este bătrână și obosită din cauza muncii sale, și din cauza trecerii necruţătoare a timpului, se mișcă încet și îi ia ceva timp să se îndrepte spre căldură.

În timp ce bătrâna se târâie deasupra podelei și se îndreaptă spre spatele peșterii antice, un câine negru îi veghează fiecare mișcare. Câinele era acolo tot timpul. Aparent adormit, se trezește imediat ce bătrâna țesătoare își îndreaptă atenția de la o sarcină spre alta. În timp ce începe să agite supa pentru a susține semințele, câinele negru se mută în locul unde se află ţesătura lăsată pe podeaua peșterii.

Câinele ridică cu dinţii un fir desfăcut și începe să tragă de el. Pe măsură ce câinele negru trage de firul liber, veșmântul frumos începe să se destrame. Din moment ce fiecare fir a fost țesut de altul, tragerea asupra unuia, începe să le desfacă pe toate. Pe măsură ce tocănița mare se agită, mantia elegantă se desface, și devine pe podea o mizerie haotică.

Când bătrâna se întoarce să-și preia din nou lucrările, nu găsește altceva decât haosul acolo unde se găsise o haină de o mare eleganță și frumusețe. Mantia pe care a țesut-o cu mare grijă a fost smulsă, franjurii s-au desfăcut; efortul creației a fost transformat în nimic. Bătrâna stă și privește în tăcere rămășițele designului ei odinioară frumos. Ea ignoră prezența Câinelui Negru în timp ce privește cu atenție încurcătura firelor desfăcute și a modelelor distorsionate.

După un timp, se apleacă, ridică un fir desprins și începe să țeasă totul din nou. În timp ce scoate fir după fir din mizeria haotică, începe din nou să-și imagineze cea mai frumoasă haină din întreaga lume. Pe măsură ce țese, noi viziuni și modele elegante apar, înainte ca ea și bătrânele mâini să înceapă să le ofere o formă vibrantă. Curând a uitat de mantia pe care o țesea înainte, în timp ce se concentrează pe captarea noului design și pe țesutul a cea mai frumoasă haină văzută vreodată în lume. ”

Aceasta este o poveste minunată – dar, este doar o poveste? Uneori și din motive pe care nu le putem explica, lucrurile se desfac cu adevărat. Culturi mai vechi decât ale noastre au spus aceste povești pentru a-și reaminti, cum să facă față necazurilor și tulburărilor. Urmărind personajelor din poveste, ele au numit momente precum cel din povestea actuală, Timpul - Câinele Negru, partea importantă și necesară a ciclului când lumea se alterează și apoi se reînnoiește.

Dacă lumea nu s-ar schimba, ar muri; este necesar să se desfacă pentru a evolua. Câinele Negru nu este dușmanul bătrânei, ci tovarășul ei. Ori Câinele Negru ne cere să găsim o nouă viziune pentru viață. Pe măsură ce destrămarea continuă, Câinele Negru va deveni mai insistent, de aceea este important să fim atenți la ceea ce ni se arată, și să nu așteptăm până când totul este atârnat de un fir.

Suntem în prezent între cicluri - prinşi între desfacerea vieții așa cum am cunoscut-o și regenerarea oricărui nou design pe care Pământul îl poate manifesta. De aceea, uneori, ne simțim dezorientați, strămutaţi și chiar deprimați. Vă place sau nu, trebuie să învățăm să trăim cu haosul, confuzia și incertitudinea.

Bătrânii cunoscători aveau multe povești, care să-i ajute în perioadele dificile. Ei credeau că peștera cunoașterii există în interiorul fiecărui suflet omenesc și că fiecare suflet a fost îmbogățit cu calități specifice destinate noii țesături a lumii. A trăi Marele Mister, înseamnă a accepta continuitatea, transformările cosmice și schimbarea sarcinilor.

https://lovehaswon.org/the-intricate-weaving-of-creation-a-metaphor-for-god/

Imagini: Pinterest