ceti

Ambarees, 29 aprilie, 2020

…Şi atunci când ajungi la marginea norilor, şi înţelegi că vidul din tine sunt recompensele pe care le-ai primit pentru bună purtare, recompense ce compun vidul năucitor gata să te înghită, atunci vezi mănunchiul de raze de soare ce îţi permit să fii imperfect, şi atunci ai recâştigat libertatea fiinţei incompatibile cu recompensa.

Parcursă cu paşi strălucitori, lumea sacră spirituală, necesită mici retrospective şi incursiuni printre grădini ce, deşi se cer a fi lăsate departe de tulburări, cerându-şi respectul timpului necesar regenerării, uneori aceste grădini ascund coduri ce aparţin deplinei fiinţări. Misterul îşi are timpul său şi locul său. Revelarea codurilor nu face decât să nască înţelepciunea paşilor ce parcurg lumile sacre.

Astfel de coduri sunt şi recompensele. Recompensele sunt mici clicuri ce ne ţin departe de durere. Adânc, adânc uitat demult, am învăţat fiecare să supravieţuim departe de durere. Ne-am transformat uriaşa lume interioară, într-o lume interioară infimă, capabilă să ne facă să simţim în siguranţă. În această lume infimă găsim amintirea faptului că suntem buni, că merităm, că dacă vom face anumite acţiuni atunci vom primi iubire, recunoaştere, valorizare. Din partea noastră desigur, vom primi. Sentimentul că am făcut ceea ce trebuie, că nu am intrat în conflict cu propria scală valorică, că am spus ce era corect, sau am jucat cum au dorit alţii pentru a fi băieţi de gaşcă, sau i-am ajutat pe alţii să aibă o viaţă mai bună, totul face parte din mobilierul lumii interioare, construite atent pentru a ne apăra de durere. Recompensele sunt trăirile de mulţumire, pe care le avem în urma faptului că am făcut ceva bun din cele înscrise în cartea lumii interioare construite. O auto-iluzionare ce ne îndepărtează de fiinţă. Aici, în această lume suntem prinşi adeseori de jucătorii ce ştiu şi înţeleg mecanismul. Aceşti jucători ştiu, dacă ai putere sau nu ai putere, să spui “Nu”. Ştiu, dacă ai putere sau nu, să te opui. Ştiu ce prăjitură delicioasă să îţi servească, încât să rămâi în capcană şi azi, şi mîine, atât cât au ei nevoie. Şi tu pentru că primeşti recompensa, ce te face să te simţi bine, acea recompensă ce iţi vinde iluzia că eşti dezirabil, iluzie pe care o cumperi uşor, pentru că vrei să fii dezirabil, rămâi în siguranţa unei lumi meschine şi umile crezând că eşti divinul în persoană.

Divinul eşti, ceva mai departe de aceste graniţe ale lumii autocompuse. Fiinţa străluceşte cu tot cu imperfecţiunea ce eşti, când permiţi să fii vulnerabil, să spui “Nu”, şi să îi laşi pe ceilalţi să aibă dreptate. Împreună cu un altul, în dialogul cu un altul, poţi să înţelegi această complexitate a straturilor atent construite în defavoarea ta, împreună cu un altul dispus să pună la încercare temeliile micii lumi interioare blocante poţi vedea cum ai crezut că recompensele sunt cele ce validează fiinţa ce nu cere nicio validare.

Atunci când înţelegi deopotrivă cu simţirea, că nu ai nevoie de mângâierea pe cap a nimănui drept recompensa dezirabilităţii tale, pentru că eşti bun şi însemni ceva, atunci când lumea doar este, colorată şi plină de miracole, atunci misterul fiinţei naşte darurile lumilor pe care nici nu ştiam să le visăm în adevăratele lor splendori.

Suntem fiinţele ce se dăruie pe sine şi înspre sine, atunci când îmbrăţişăm topind în inimi, şi frică, şi durere, şi iubire.

Imagini: Pinterest

⤧  Next post Scrisoare către iluziile mele ⤧  Previous post Atât de simplu ~ Lumi cam Paralele