ceti

Ambarees, 03 mai, 2020

Călători printre stele, atenţi la fazele lunii şi influenţele ei asupra moleculelor ce ne compun nemurirea, încet ne apropiem de recunoaşterea pulsaţiilor inimii naturii.

Trezirea ne duce înspre recunoaşterea cântecului Pământului, înspre recunoaşterea cântecului propriei voci interioare.

Atingem trezirea când ascultăm cântecul unei păsări de noapte, un cântec ce trezeşte în noi tresăriri. Pătrundem esenţe când luna plină ne aminteşte de umbre.

Atât de des fascinaţi de lună şi de stele, soarele şi-a cunoscut apusul?

De fapt, privind mai adânc, am putea conştientiza, că soarele însemna, fără a ne fi fost foarte clar mecanismul, momentul din timpul zilei, când trebuia să preluăm responsabilităţile proprii lumii prăduitoare de tot ce înseamnă sacru, conectivitate umano-divină. Soarele a însemnat pentru mulţi, dinastia regală asupritoare. Atenţi la sarcinile desacralizante, lumeşti, am uitat sau chiar am refuzat să vedem soarele. Am înclinat balanţa în favoarea lunii şi a stelelor, pentru că era singurul moment propice pentru ca netulburaţi de rigorile strâmbe ce nivelează lumi asuprite, să pătrundem în taina propriei fiinţe şi să permitem, ca aceasta să se depene în vederea propriei noastre regăsiri.

Tot peregrinând printre stele, despoind umbre, suntem în momentul când am găsit soarele.

Cu ajutorul femeilor şi bărbaţilor înţelepţi ce au păstrat înţelepciunea căilor, ne-am regăsit fiecare propriul soare.

Când ardem umbre, când înţelegem şi acţionăm noi înşine asupra lumilor interioare, acestea se rescriu. Uneori, când rescriem poveştile lumilor interioare, soarele se arată raţiunii creatoare. Este unul dintre semnele ce aduc înţelegerea că sacralitatea timpurilor se succede între lună şi soare, între bucuria ce luminează mintea şi taina ce luminează inima. Când între două respiraţii asculţi cântecul soarelui şi cântecul lunii, îţi găseşti propriul cântec pe care dacă începi să îl cânţi, te va duce înspre locurile unde vei afla intim mesajele soarelui, mesajele lunii ce perpetuează viaţa.

Calitatea înnăscută şi pierdută de a descifra vremi, înţelepciunea zeiţei cum o definesc culturile antice, revine, când începem să ne urmăm drumurile din noi, drumurile pentru care nu există hărţi decât busole proprii ce ne vor indica echilibrul îmbrăţişării soare-lună şi rodirile născute din aceste îmbrăţişări.

Chiar dacă ne îndreptăm vertiginos spre o supertehnologizare, înspre dialogul asistat de internet, trăim pe Pământul ce implacabil îşi va urma ciclurile sacre, cicluri ce vor crea mereu, incluzându-ne şi pe noi. Noi, cum alegem să includem prin trăire ciclurile sacre?

Imagini: Pinterest

⤧  Next post Note de pus în bagaj ⤧  Previous post Să mergem, dar!